Birică și Polina rămaseră.
Își luară secerile pe umăr și porniră amândoi spre locurile lui Tudor Bălosu.
Pe drum, Polina îi spuse din nou că nu se poate ajunge la o înțelegere cu tatăl ei dacă au să stea și să-l aștepte pe el să se împace.
Ea îl cunoaște mai bine.
Pământul trebuie luat cu forța.
Birică îi răspunse că orice lucru se poate lua cu forța cum ar fi să zicem un cal, o căruță, o vită; îl iai cu forța și îl duci cu tine.
Dar pământul n-ai cum să-l iai.
Pentru pământ trebuie forme la notariat și numai atunci poți să zici că e al tău.
Spunându-i acest lucru, Birică îi atrase luarea aminte cât e ea de proastă când își închipuie că nu s-a gândit la toate felurile la situația lor.
Polina răspunse că știe ea de forme, chiar mai mult decât crede el.
Polina răspunse că știe ea de forme, chiar mai mult decât crede el, și anume că dacă te folosești de un lucru mai mulți ani și aduci martori că atâția ani lucrul acela a fost al tău, poți să-I faci forme că e al tău, chiar dacă ăla nu vrea.
Birică își descreți fruntea și spuse cu multă mirare și admirație că zău, a dracului nație de muiere mai este ea.
Polina se făcu roșie auzindu-l cum o laudă și îi răspunse că cu alde tat-său ea și-a luat gândul de la omenie.
Nu trebuie să mai strice omenia pe ei. Cât a fost fată mare nu i-a cumpărat nici o ață, nici un petic, a umblat desculță la horă;
Birică, cunoaște și el bine povestea asta.
Ar trebui să înțeleagă că altceva nu mai e de făcu.
Merseră mult în Vălcere și el nu-i răspunse decât târziu.
Îi atrase luarea aminte că tatăl ei îl poate da în judecată.
Îl dă în judecată și iese rău.
Polina îl întrerupse spunând că asta n-are să îndrăznească el s-o facă.
Ea s-a măritat și are dreptul la pământul pe care l-a muncit.
Dacă tatăl ei are să facă proces are să aibă ea grijă să-i scoată procesul pe nas.